Fiori, flori şi îngeri: Concertul Orchestrei Filarmonicii din Sibiu


Pentru iubitorii de muzică nouă, concertul din seria „Muzica secolului XX” care a avut loc la Sala Radio sâmbătă, 18 septembrie (la nefericita oră 13:30) se anunța de la început a fi un eveniment de neratat: trei dintre cele mai importante nume ale momentului în program (Sciarrino, Filidei şi Fujikura), un dirijor (Totto Ceccherini) şi o solistă de excepție (violonista Carolin Widmann) şi, nu în ultimul rând, una din cele mai incitante orchestre româneşti, Orchestra Filarmonicii de Stat din Sibiu – care, de când se află sub conducerea lui Cristian Lupeş, s-a aventurat în proiecte care mai de care mai delicios de atipice (amintesc cyber-concertul pentru dirijor şi orchestră scris de Constantin Basica şi interpretat în ediția din 2019 a festivalului). Și, post-concert, aşa a şi fost: un eveniment – iar un mare merit îl are orchestra, care a interpretat, sub bagheta fantastică a lui Ceccherini, partituri extrem de dificile. Când spun „dificil” nu mă refer la virtuozitatea convențională, ci la rafinamentul pe care trebuie să îl aibă fiecare detaliu în țesătura generală a lucrărilor. S-au cântat muzici a căror forță stă în primul rând în culoare, în timbralitate, iar acesta este un teritoriu foarte riscant: atât pentru compozitori, cât şi pentru interpreți; o abordare nu neapărat grosolană sau neglijentă (deşi am asistat din păcate la multe asemenea interpretări la noi în țară), dar neasumată poate distruge o muzică. Și dacă un Beethoven sau un Brahms cântat într-un mod mai „nefericit” rezistă în sala de concert, pentru că publicul are matrița acustică în minte şi ştie cam cum trebuie să sune de fapt, o muzică care îi este complet nouă poate părea într-un mod cu totul nedrept altceva decât este în realitate. Aşadar, multe felicitări Orchestrei Filarmonicii din Sibiu şi dirijorului Tito Ceccherini pentru interpretarea excelentă, cu grijă pentru fiecare amănunt dar şi pentru arcuirea generală a formei. A fost o adevărată plăcere să îi ascult.
Fantastic şi programul concertului, care a debutat cu o lucrare a compozitorului japonez Dai Fujikura, inspirată de naşterea fetiței sale. Rare Gravity este o reprezentare sonoră a spațiului intrauterin, pântecul matern şi pacea hipnotică în care se dezvoltă fetusul. Iată un exemplu modern de programatism muzical, o lucrare care începe extrem de delicat, cu texturi misterioase realizate de armonicele coardelor şi tremurul piccolelor şi al celor două vibrafoane, ca o sculptură acvatică. Treptat apar pulsările vieții sub forma unor note repetate care se extind din ce în ce mai mult în plasma sonoră, până când o acoperă cu totul. Piesa se articulează astfel ca o lentă şi continuă creştere organică până la climaxul final, iar compozitorul dovedeşte un excelent simț al timpului. În prima jumătate piesa a riscat să fie puțin cam lipsită de personalitate, dar a devenit pe parcurs din ce în ce mai interesantă, a „crescut” o dată cu energia.
A urmat Giorno velato, pentru vioară şi orchestră. Italianul Salvatore Sciarrino este cu siguranță nu numai unul dintre cei mai valoroşi compozitori ai timpului nostru, dar şi unul din cei mai originali şi radicali. Muzica sa propune un alt tip de audiție: de multe ori croşetând cu sonorități la limita audibilului, Sciarrino țese suprafețe sonore repetitive şi foarte firave în care recunoaştem respirații, bătăi ale inimii, şuierături, icnete, tot felul de „micro-muzici” care se află înlăuntrul propriului nostru corp, dar şi elemente din natură: foşnet de frunze, păsări bizare, greieri sau vânt. Este muzica aflată la un pas distanță de linişte şi la un pas distanță de monotonie, pentru că Sciarrino nu este preocupat de arhitectura formei, de construcția unui discurs muzical tradițional care să țină în priză atenția auditorului, ci, din contra, de a-i induce o stare de aproape-transă, de aproape-hipnoză, de a-l scoate din timp: o estetică ritualică foarte apropiată de compozitori precum Giacinto Scelsi sau Octavian Nemescu; ca şi în cazul acestora, audiția în sala de concert poate pune uneori probleme din cauza lungimilor şi a stazelor sonore. Sunt muzici pe care trebuie să le laşi să te vrăjească. Violonista Carolin Widmann a fost absolut minunată.
Cu acest concert m-am convins o dată pentru totdeauna că Francesco Filidei (un fost student al lui Sciarrino!) va rămâne în istoria muzicii drept un talent extraordinar. Ce a făcut în Fiori di Fiori e foarte apropiat de magie: o muzică nepământean de frumoasă, din nou un fel de spațiu intrauterin din care se nasc treptat fragmente din colecția pentru orgă a lui Girolamo Frescobaldi, Fiori musicali („Flori muzicale”, 1635). Filidei, la bază organist, construieşte din sunete şi din orchestră o orgă gigantică, ca un plămân uriaş. Nu este vorba de acea orgă grandioasă, monumentală; compozitorul e fascinat de sonoritățile cele mai subtile pe care le poate produce acest instrument, şuierături, păcănituri şi zgomote delicate, păstrând totodată armonia luxuriantă pe care o poate produce orga, dar o armonie transpusă într-o lume fantomatică, a umbrelor. Filidei fuge de sonoritățile convenționale, folosindu-se fie de instrumente atipice, fie de tehnici instrumentale extinse, rezultatul sonor fiind pur şi simplu o muzică extraterestră. Mi-am adus aminte de superbul lui concert de flaut, care se numeşte Sull'essere angeli („Despre cum e să fii înger”): cum e să fii înger, Francesco, că om nu ştiu dacă eşti. Ce mai e important de spus este că, spre deosebire de fostul său profesor, cu care împarte gustul pentru culori bizare şi repetiție, Filidei are un simț al formei extraordinar, e foarte preocupat de alcătuirea temporală a lucrării, schimbă mereu macazul şi ține fiecare structură sonoră exact atât cât trebuie pentru a te prinde în transă dar a nu te plictisi. Toți compozitorii – şi melomanii – ştim cât de dificil este acest lucru. Arta de a croi timpul exact pe măsura urechii (şi încă o ureche generală!).
O surpriză foarte plăcută a fost ultima lucrare din program, Der Nachbar des Chaos de Mihnea Brumariu, o muzică fracturată, telurică, coşmărească – în sensul bun! – care ne-a adus cu picioarele
pe pământ din stratosfera unde ne plonjase Filidei. Un caleidoscop muzical şi emoțional, frânturi de muzici, unele frizând grotescul, unele dramatice, unele ludice, unele ciudate, unele diatonice, unele cromatice, păsări nocturne, dansuri folclorice şi cutii muzicale – o muzică postmodernă în siajul unor precursori precum Gustav Mahler şi Aurel Stroe. Brumariu pictează cu culori tari şi tuşe groase, iar acest lucru a prins foarte bine în dramaturgia concertului.

Diana Rotaru

Alte sugestii

Chitaristul argentinian Pablo Márquez, în concert la Sibiu, în debutul ediţiei aniversare a „Serilor de chitară”
Orchestra Filarmonicii de Stat Sibiu pregătește un turneu european cu peste 30 de concerte
Uverturi faimoase, interpretate la Sibiu de cei mai talentați violonceliști români
Cristian Sandrin, un pianist cu repertoriu larg și divers
Pe 14 octombrie, dăm startul „Maratonului muzical“!