Interviu cu Adrian Tăbăcaru


„Îmi transpiră palmele și simt un sentiment de plăcere lăuntrică atunci când fac muzică”

Un interviu atipic cu un muzician atipic. Adrian Tăbăcaru este percuționist, artist vizual, și fuzionează tot ceea ce îl inspiră: de la toate stilurile de muzică, la videoclip-uri, animații, VR. Este un mozaic uman. La Sibiu Opera Festival a venit cu concertul de Operă Rock „Lucifer”/„Luceafărul”, acel eveniment care făcea ca toți trecătorii ce citeau programul să ridice din sprâncene. Operă Rock? Cum ar trebui să sune asta?

Adrian s-a apucat de muzică la 3 ani și de atunci nu s-a mai lăsat. Tatăl său, iubitor de muzică, cânta într-o formație la tobe, dar cu el a folosit psihologia inversă. „Mi-a spus că nu e obligatoriu să fac muzică. Exact asta am făcut. Primele lecții și prima introducere în muzică de la el am avut-o.” A făcut și sport, dar a realizat devreme că este un om al artelor, al creației. 

Unui om atât de non-conformist nu am putut decât să îi ofer libertatea unei discuții, și nu rigoarea unui interviu de tipul întrebare-răspuns. Documentarea a însemnat ascultarea unor pasaje din opera sa, iar întrebările au curs natural, la fel ca răspunsurile lui... 


Cu „tu” sau cu „dumneavoastră”?

Cu „tu”. Am numai 38 de ani de muzică.

Cu ce trupe ai început?

La început am cântat în formația tatălui meu, la 9 ani. Eu am făcut și hockey de performanță până în clasa a 12-a. Am avut cu ei un concert pe patinoarul național, când și arbitram meciul și cântam la tobe în pauzele dintre reprize. 

Dar nu cu patinele în picioare...

Ba da, cu patinele. (râde) Mi-a pus tatăl meu niște cauciucuri pe pedale ca să nu alunec și să nu trebuiască să mă schimb de patine.

Ce nebunie... Și de atunci ai mai cântat cu patinele la tobe?

Nu. Oricum am ajuns în clasa a 12-a și am ales să merg pe calea muzicii. M-am lăsat de sport. Am intrat la Universitatea de Muzică, la percuție. 

Ai avut în liceu trupa ta?

Da, în 1993 am înființat formația „Taine” cu care am avut câteva turnee și concerte prin țară și prin străinătate.

Deci n-a fost doar o trupă de liceu...

Nu, a fost o trupă care a ținut până în 2017. Am scos albume, am avut concerte, dar am ales să merg pe o variantă de artist solo, dacă se poate spune așa pentru un toboșar. Mi-am compus și îmi compun muzica mea, fac spectacole multimedia, cu lumini, video, elemente de jazz, de clasic, de electro... e o fuziune de stiluri. Practic toată muzica pe care o ascult și mă inspiră o condensez într-un spectacol.

Și în timp ce produceai tot mozaicul acesta de stiluri erai și stundent la Conservator. Cum se împletește rigoarea cu toate combinațiile pe care tu le faci?

Rigoarea stă la baza fuziunii. Cu siguranță că, dacă nu aș fi trecut prin orchestră, n-aș fi colaborat cu Radioul din București, cu Ateneul, nu aș fi avut formate bazele culturale și de strictețe muzicală. 

Cum este procesul creației?

E diferit în funcție de zona muzicală în care orbitezi. În cazul operei rock „Luceafărul” pot să spun că a fost dificil și că am trecut prin momente emoționale greu de gestionat. Am făcut în primul an research, l-am redescoperit pe Eminescu. M-a captivat atât de tare încât mă trezeam noaptea că aveam tot felul de idei muzicale care nu mă lăsau să dorm. Am fost și în depresie, am fost și fericit, mă bucuram extrem de tare pentru o partitură, iar în secunda următoare mă apuca plânsul. A fost o perioadă foarte lungă de ups and downs. La un moment dat simțeam că este ceva în cameră, o presiune, o energie care mă controlează. 

Are muzica limite?

Nu are și nu va avea niciodată. Poți crea oricât. Muzica nu înseamă neapărat note muzicale sau instrumente. Înseamnă energie...

Muzica e ca un drog...

Este. Îmi transpiră palmele și simt un sentiment de plăcere lăuntrică atunci când fac muzică.

... dar nu fatal, sper.

Am trăit și momente în care voiam să mă arunc de la balcon, în procesul de crație al „Luceafărului”. Poate fi și fatal dacă nu ești atent.

Tot acest bagaj de bucurie, depresie, neliniști, temeri, construiesc spectacolul „Luceafărul”. Nu te simți vulnerabil ca tot ceea ce ai trăit tu să pui pe scenă, să te expui în fața publicului?

Cântând de la 5 ani pe scenă, m-am obișnuit, nu o mai văd ca pe o deschidere atât de puternică. Mai rău mă influențează interacțiunea directă cu oamenii, le simt energiile negative și mă afectează. Eu sunt o persoană introvertită. Majoritatea artiștilor preferă cercurile închise, preferă să exploreze persoanele mai profund.

Muzica vine din interior spre exterior sau din exterior spre interior?

Aș putea că vine din exterior, de unde mă inspir și-mi iau energie, dar rolul unui artist este să traducă acea energie pentru public, o internalizează și apoi o transferă în limbajul său.

Ce zice publicul după „Luceafărul”?

A venit un bătrânel după unul dintre concerte și mi-a zis că Eminescu ar fi mândru dacă ar asculta asta.

Și tu ce crezi?

Nu-mi dau seama, deși cred că de la un punct am colaborat prin nopțile în care visam linii muzicale. Poate că mi-a făcut o vizită în acea perioadă dificilă, mi-a zis că sunt pe drumul cel bun. La un moment dat s-au aliniat toate așa de frumos. 

Am colaborat cu profesoara cu care am făcut meditații la română pentru bacalaureat, pasionată de Eminescu. Cu ea am redus dimensiunile poemului și l-am adaptat la o variantă de 45 de minute, pentru a nu obosi publicul. 

Cu Ioana Ieronim, fost ambasador cultural la New York, am făcut libretul muzical care încă nu este terminat.

De ce ați ales o traducere a lui Eminescu pentru a o interpreta?

Este în engleză pentru că, în anul în care am făcut research, am observat că Eminescu este aproape absent în afara țării noastre. M-am gândit că aș putea să fac cunoscut mesajul poetului și în alte țări. Traducerea în engleză a lui Dimitrie Cuclin este foarte muzicală și foarte ritmică. 

Cum v-a afectat pandemia ritmul de lucru?

Am făcut acele lucruri despre care mereu zici că le vei face când va veni timpul. Acum a fost momentul. Am făcut un master pe tehnologie interactivă la CINETic, centru de cercetare legat de UNATC, unde am descoperit VR-ul și am făcut tot felul de instalații de artă, tehnologie. E o zonă complet diferită de muzică, dar e tot o formă de exprimare.

De ce se pierde interesul pentru operă?

Într-adevăr, oamenii dau din ce în ce mai puțină atenție culturii în general. Cauza ar fi prezența mass mediei care caută mai degrabă să aibă ceva de câștigat. Oamenii se transformă în puncte, procente, virgule, bani, se îndepărtează de cultură... Avem tendința să ne îndepărtăm destul de mult de unde am plecat.

Și e vreo modalitate de a ne salva?

Să ne luptăm cu morile de vânt.

Asemănai într-un interviu interpretarea aceluiași stil de muzică cu mâncatul aceluiași fel de mâncare zilnic...

Cred că de-asta mă ocup de tehnologie și multimedia în paralel cu muzica, pentru că mă plictisesc destul de repede. Dacă aș fi fost doar toboșar, probabil că m-aș fi lăsat de asta de foarte mult timp. Combinând și fuzionând nu mă plictisesc. Dacă nu mai am idei la compus muzică, fac un video, o animație, în așa fel încât să nu devină picătura chinezească.

Deci nu există rutină la tine...

Nu prea. Mi-e frică de rutină. De-aia nici nu m-am angajat la vreo instituție de stat.

Care este recompensa ta supremă? Sunt aplauzele?

Nu, este procesul de a face muzică. Aplauzele sunt importante, dar încerc să mă îndepărtez cât pot eu de mult de ego sau de satisfacția umană. 

Mai poți să te bucuri de un concert fără să îl analizezi?

Da, fac asta. Dacă aș analiza totul, aș lua-o razna.  

de Teodora Minea

Alte sugestii

Oaspeții săptămânii în Stațiunea Muzicală Brukenthal: dirijorul David Miller și violonistul Horia Văcărescu
Teodora Gheorghiu— o prezență iradiantă pe scena Sibiu Opera Festival
Oare lui Eminescu i-ar fi plăcut rock-ul?
Interviu cu soprana Teodora Gheorghiu
Interviu cu mezzo soprana Ruxandra Donose